Rasul Patriarhilor

Un profesor ne povestea la un seminar, in anul intai de facultate, ca a fost intrebat, pe cand isi facea doctoratul in afara, ce parere are despre un subiect. Nu a facut decat sa baiguie niste citate din Sfintii Parinti. A fost intrebat din nou si a luat-o de la capat. Abia a treia oara a inteles ca i se cerea o parere. La sfarsit ne-a zambit oarecum nostalgic.
Atunci m-am intrebat prosteste pentru prima oara de ce nu a ras Hristos? Sau daca a ras de ce nu ni s-a spus niciodata. De ce era nevoie sa fie serios...ca popii sunt majoritatea foarte veseli?
Am cautat o vreme raspunsul hai- hui. In cele din urma am mers la cartea pe care o vazusem de ceva vreme in librarii : T. Baconsky "Rasul Patriarhilor". Asteptam ceva la fel de spumos ca "Iacob si ingerul", dar...nu a fost sa fie.
Rasul, mai ales din punct de vedere crestin, a ramas pe tot parcursul cartii, de altfel foarte bine documentata, un cliseu cultural, legat de "dezvelirea dintilor" si de o mentalitate antica. Hristos nu rade pentru ca ar intrece masura si special pe cea a filosofilor greci.
Cu alte cuvinte despre Hristos nu se poate spune ca nu a ras niciodata, se poate spune doar ca evanghelistii si apoi Parintii l-au inteles asa. Asa cum se incadra cel mai bine in imaginea lor de om perfect. Iar omul perfect a lui Platon si Aristotel nu radea decat rar si atunci mai mult zambea, fara sa-si arate dintii.
Odata ce statutul de om deplin al lui Iisus a fost acceptat de intreaga comunitate lupta Parintilor a continuat cu incercarea de a crestina si teatrul pagan, care lua in deradere dogmele crestine. Din acel moment stacheta s-a ridicat, iar lui Hristos i s-a suprimat chiar si posibilitatea unui zambet.
Din pacate viziunea indrazneata, care mi l-a facut atat de drag, lipseste in dorinta de a privi obiectiv. Perspectiva lui Baconsky este una pur stiintifica. El diseaca meticulos radacinile si caracteristicile rasului in antichitate si apoi in societatea bizantina, nelasand loc nici unui coltisor neexplorat.
Intre noi fiind vorba, calitatea cercetarii si a scriiturii raman high, iar capitolul despre monahismul egiptean din primele secole face cat zece carti ale unor profesori de teologie pe subiecte asemanatoare.