it's ok to be gay

Stiu ca nu am citit nimic din ce au scris Luther, Calvin si Barth si in mare parte sunt ignorant in ceea ce priveste protestantismul, dar... pana la urma suntem pe un blog.
Si chiar nu pot sa nu-mi arat uimirea fata de ultimul document al Bisericii Luterane Americane (ELCA), numit "Human Sexuality : Gift and Trust"

Voi sari peste felul ambiguu in care este privita sexualitatea, undeva intre Freud si Galateni si voi trece direct la ceea ce mi s-a parut bizar. Desi se vorbeste de casatorie, aproape si sexualitatea, pe parcursul intregului text, nu se face referire la iubire decat vag.
Aceasta omisiune aseaza raporturile noastre cu divinul si cu ceilalti pe o noua si limitata baza :cea a credintei, respectiv increderii. Iubirea fiind de facto un fruct al credintei/increderii.

Plecand de la aceste luteranii pot afirma logic si fara bataie de cap doua lucruri :
a. o casnicie reusita nu are nimic de a face cu dragostea ci doar cu increderea in partener
b. sexul e o chestiune de garantii. Nu poti sa faci sex decat daca celalalt iti garanteaza cu certificatul de la primarie. Pentru ca altfel risti sa ramai cu sechele...despresiv.

Ultima afirmatie poate fi inteleasa mai bine in contextul in care, pentru protestanti, casatoria nu este o taina. Dumnezeu nu se baga in asemenea treburi. Ea are ca rol doar asumarea unui statut social, garantat de societate si respectiv de comunitate.

Peste toate se adauga, ca o glazura de ciocolata si datoria fiecarei Biserici de a se ingrjii de toti oamenii, indiferent de orice considerente, si a-i ajuta indiferent de orientarea lor sexuala.

Relatiile homosexuale pot indeplini si ele cele doua conditii cerute de ELCA, pentru a putea fi considerate casatorii valide : increderea si nevoia de a nu fi ranite in afara "contractului social".

P.S. : pentru cei interesati de documentul original : http://www.elca.org/~/media/Files/Who%20We%20Are/Office%20of%20the%20Secretary/Assembly/CWA%202009%20Revised%20Social%20Statement%20HSGT%20FINAL.pdf

Read more...

pornografie divina

Acesta postare este un comentariu la un articol excelent : The pornographer's dream: or, the problem with contemporary worship.

Sunt nascut intr-o tara majoritar ortodoxa, foarte atasata de rituri si de invesmantari. Aici, regulile sunt facute doar pentru a se gasi exceptii si a putea fi incalcate. Orice poate fi relativizat, oricine poate avea circumstante atenuante : coruptia, violul, viciul.
Aici existam doar pentru a ne justifica si a nu ne privi niciodata in ochi.

Si cu toate astea, suntem foarte pudici si foarte ficsi in idei.
Cuvantul pornografie este rostit doar pe la colturi sau cu nuanta de rebeliune de 17 ani. Iar orice femeie care a avut mai multe relatii este neaparat curva si orice barbat care avut mai multe femei este neaparat macho.

Atunci cand, intr-o zi, trecem pe la Biserica sa ne botezam sau sa murim, nu zarim nici macar glezna lui Dumnezeu. Pentru ca, in slujbele noastre, Dumnezeu e infasat in cuvinte grele si vechi si ritualuri complicate. Si nimeni nu are curajul sa vorbeasca direct despre El, decat violand o regula cu valoare de tabu.

Cand termini facultatea de teologie, toata lumea se asteapta sa le spui daca e bine sa pui trei lumanari pe coliva sau daca e bine sa dea de pomana cartofi. Iar daca nu poti sa raspunzi inseamna ca ai facut degeaba o facultate si ca ei stiu mai multe decat tine.
Am cunoscut chiar pe cineva care stia pe de rost psaltirea si credea ca e aproape doctor in teologie.

Uneori poti sa te gandesti ca toate astea sunt din cauza ca nu putem sa umplem distanta dintre noi si Dumnezeu. Si chiar daca Logosul s-a facut trup, noi tot nu avem ce sa-I spunem.
Asemeni “pornografului” care are nevoie de imbracaminte si mister pentru a umple spatiul si a transforma in Persoana femeia din fata lui.

Alteori insa, te alini gandindu- te ca privirea directa, pronografica sau nu, poate
devora vesmintele sau dupa caz poate anula Persoana si atunci, constienti de aceasta slabiciune, evitam injosirea noastra si a celuilalt.

Desi poti sa te consolezi si asa, tot tanjesti dupa un Dumnezeu gol-golut, dupa un adevar gol-golut, dupa cineva care sa te poata privi in ochi sincer si necircumstatial.

Read more...

tendinte

Pentru o istorie teologica a Bisericii rasaritene, ar trebui sa stabilim cateva jaloane.
Epoca persecutiilor, pana in secolul IV, care a insemnat delimitarea crestinismului, atat in raport cu iudaismul, cat si fata de sine insusi.
Edictul din Milan, care pune pe picior de egalitate noua religie cu religiile antice. Este perioada in care apare necesitatea crearii unui limbaj teologic propriu.
Cunctos populos al lui Teodosie cel Mare, prin care crestinismul castiga statutul de religie oficiala a Bisercii, este inceputul unei perioade in care gandirea teologica va prelua teme din filosofia greaca pe care le va adapta crestinismului si necesitatilor sociale. Spre exemplu tema Unului, izvorata din necesitatea unitatii credintei si implicit a Imperiului bizantin, dezbinat de sentimente nationale.
Un alt punct de cotitura in ortodoxie il va constitui Marea Schisma.
Din acel moment, sub presiunea sinoadelor unioniste, dar si a experientei nefericite a cruciadelor, centrul de greutate se va muta pe definirea negativa a ortodoxiei in raport cu catolicismul.
Dominatia - otomana sau ungara, a popoarelor ortodoxe din estul Europei va face sinonime natiunea si confesiunea. Asa incat teologia ortodoxa va deveni polul de afirmare a identitatii nationale. Spre deosebire de trecutul bizantin, in care era liantul pluralitatii.
In aceeasi cheie trebuie citite si "marturisirile de credinta" ale secolului XVII.
Sfarsitul dominatiei otomane, prin luptele de emancipare nationala, a insemnat o noua perioada de definire a teologiei ortodoxe. In care, desi scapata de pericolul dizolvarii, teologia Ortodoxa a continuat linia conservarii si a apologeticii, vorbind continuu de tezaurul patristic, care poate raspunde tuturor intrebarilor actuale. De la evolutionism pana la psihanaliza, toate se gasesc in scrierile Parintilor.
Nu as vrea sa ma hazardez in afirmatii referitoare la valoarea scrierilor patristice, ci doar sa remarc punctele slabe ale acestei intoarceri la izvoare.
In acest sens, fuga la umbra trecutului garantat lasa impresia unei lipse de argumente pertinente a ortodoxiei, cu atat mai mult cu cat nu se accepta remarcile critice la adresa textelor considerate definitorii sau a autorilor lor.
Trebuie inteles ca "Parintii" au scris pentru secolul in care au trait, exprimand realitatile lor, care oricat de asemanatoare ar fi, nu pot raspunde intrebarilor actuale. Si imi permit sa cred ca ganditori de talia lui Heidegger sau Derrida nu l-ar fi lasat rece pe Maxim Marturisitorul. La fel cum ar fi inteles ca metaforele agrare, dupa expresia unui teolog actual, nu mai corespund societatii industrializate si post moderne. Pentru ca suntem "oamenii timpului nostru" si ar fi absurd sa nu incercam sa-l intelegem pe Dumnezeu prin realitatile care ne compun existenta cotidiana.
In aceeasi tendinta a pasului inapoi se regaseste si discutia despre sensul originar al termenilor credintei. Acestia trebuie lustruiti, scapati de depunerile protestante sau catolice, pentru a putea ca pe baza lor sa regandim ortodoxia si implicit crestinismul adevarat.
Dar, in afara cercetatorului, pe cine mai intereseaza azi ca in original, in limba greaca, pacat desemna ratarea tintei ? Caci oricat mi s-ar povesti de catacombe, eu tot o sa raman in minte cu imaginea mareata a catedralei pe care tocmai am intalnit-o.
Si, nu in ultimul rand, prin aceasta strictete literala, nu riscam sa ne transformam in niste cabalisti, care interpreteaza litere si nu cuvinte ?

Read more...

teologus non capit musca

Tot rasfoind blogurile altora, am gasit o anecdota savuroasa despre unul din cei mai influenti teologi contemporani : Karl Barth. Dar, cu siguranta, in locul lui ar putea fi oricare alt teolog crestin :)
Sper sa aveti rabdare.

Beneath the blue skies of Switzerland, in the cheerful bustling town of Basel, there once lived a great theologian. Each week he taught a seminar at the university, ruminating and chewing his pipe happily, while students crowded the floor, pressed hard against those ancient walls, laughing at his jokes and responding to his questions with nervous sincerity. He spent his evenings drinking wine and going to concerts and entertaining visitors from faraway places who asked him questions shyly in halting German. On weekends he tossed bread to the ducks at the river or rode horses or went to see the animals at the zoo. On Sunday mornings he went to prison and preached in the dimly lit whitewashed chapel; he spoke like a young man (though he was old, with a heart full of old men’s stories) and after the service he exchanged cigars and jokes with the inmates, assuring them that God was, after all, a very jolly God.

But more than anything, the theologian loved to return each day to his study and to sit writing at his desk, a dark little question-mark hunched in his crumpled suit amidst curling pipe smoke and walls of books that peered down at his labours with all the curious attentiveness of indulgent friends or obstinate relatives. In this manner, day in day out, he filled reams of paper with that cramped inky hand. Volume upon volume tumbled brick-like from his pen, solemn great tomes as big and hard and sturdy as workmen’s boots

The theologian was bemused by these attentions, but he enjoyed all this in his own self-deprecating way. And though he travelled and shook hands and talked solemnly and accepted honorary degrees, always he returned before long to that stark little desk with its pipe and pen and tantalisingly clean sheets of paper—empty slates shimmering with promise, like that formless materia prima in the beginning beneath those vast and brooding wings.

Then one December night, while the snow slept on the ground and all the city’s children lay dreaming of Christmas, the theologian died.

Quite suddenly he awoke and found himself standing at the gates of heaven. An angel took him by the elbow and led him in, explaining in hushed tones that everyone was waiting. Inside the gate, the city was bustling with sound and colour, like Basel’s Market Square in the summertime.
The theologian looked around. He tried to take it all in. Then somewhere in the crowd a voice announced his name, and there followed a tumultuous cheer. Women and men pressed in close, clasping his hands and shoulders and pounding his back warmly. Children laughed and clapped their hands. Angels blushed and fluttered their wings in the sunlight.

The theologian felt quite overwhelmed by the crush of bodies, the vigorous handshakes, the beaming faces. He tried to smile and nod politely, as he had always done when receiving a foreign dignitary or an honorary doctorate. He was relieved when again the angel took him by the elbow and steered him through the crowd, out to a side-street off the busy square.

They walked on a little way, and the theologian, still trying to regain his composure, confessed that he hadn’t expected quite so warm a reception. The angel seemed surprised, and assured him that indeed everyone in the city knew his name. They had all been expecting him.

“For are you not Karl Barth?” the angel declaimed with a theatrical flourish. “Of course we have heard of the great Karl Barth!” The theologian nodded modestly, and the angel continued: “Aren’t you the one who visited the prisoners on Sunday mornings? Didn’t you eat and drink with them? Didn’t you tell them jokes to make their hearts glad? Didn’t you put fat cigars in their mouths, and strike a match for them? Didn’t you go to see them when even their own families had forgotten them? Why my dear fellow, there is not a person in this city who doesn’t know your name!”

The theologian had stopped in the street. He looked at the angel. “The prison? Well yes, I suppose... But I thought perhaps… my theology. My books…”
“Ah!” the smiling angel said, and touched his arm reassuringly. “There’s no need to worry about all that! That’s all forgiven now.”
“F—forgiven?”
“But of course! All those books are forgiven—every last word of it!” The angel took his hand fondly. “No need to dwell on all that now—everything is forgiven here. Come now, my dear, there are still so many people waiting to meet you. And the prisoners you visited—they live down there by the river, in the best part of town—they’ve prepared a feast to welcome you. Come, come along now…”
And so, hand in hand beneath a summer sky, the angel and the theologian made their way together down the city street.

Pentru varianta integrala : http://faith-theology.blogspot.com/

Read more...