in cele din urma

Dupa ce, intr-un final, mi-am primit ok-ul pe lucrare, desi cam intr-o doara, m-am hotarat sa postez o bucatica din travaliul meu de aproape un an. Daca o fi interesant revin cu inca una.


Secolul XX este secolul în care omul îşi măsoară forţele cu Satan, ieşind învingător. Este secolul în care Satan este înjunghiat pe la spate, pierzând prim-planul. Punctul culminant al acestei dispute îl vor constitui cele două elemente cheie ale primei jumătăţi a secolului: psihanaliza şi holocaustul. În ambele situaţii se va renunţa la pronunţarea cuvântului diavol şi  la orice legătură a acestuia cu fiinţa umană, în favoarea unei metafizici a răului, independenta de orice sistem religios.
Astfel trecerea de la etică la metafizică va crea germenii necesari relativizării binomului bine-rău; curgând apoi în mod cronologic de la expresia sartriană “l’enfer c’est les autres” către o totală depersonalizare a răului, sintetizată în “the anonymus forms of evil”
Deconstructivismul postmodernist va accentua aceasta incertitudine, descoperind în structura umană subiectivă atât sălaşul binelui cât şi pe cel al răului. Iar unul din exemplele cele mai sugestive pe acest subiect îl constituie Stalin, dictatorul rus care a ucis milioane de oameni în lagăre de concentrare şi pe care întreaga lume îl considera un criminal cu sânge rece. Dar în anii 60 emigrarea în SUA a Svetlanei Stalin şi apariţia volumului ei de memorii îl înfăţişau pe Stalin ca pe un tata iubitor, plin de grijă şi devotat familiei, dar constrâns de cei din anturajul puterii, în special de Beria, să ia acele decizii criminale. Cum şi fiul lui Beria, Serghei, va emigra în SUA câţiva ani mai târziu îşi va publica la randu-i memoriile, vom avea ocazia să descoperim în aceleaşi culori calde şi pastelate, ca şi Beria era un om onest, iubitor, şi care încercase toată viata sa limiteze răul provocat de ordinele lui Stalin.
De cealaltă parte, pentru demonologia "joasa", a maselor, mitul diabolic, dimpreună cu Satan şi toată pleiada de demoni rezultaţi din ocultism, va rămâne viu, exercitând o fascinaţie deosebită. Dar cea mai notabila modificare a mitului diabolic va veni din America, unde curentul satanist se va constitui pentru prima data într-un cult organizat.
În 1962, în California ia fiinţă prima Biserica a lui Satan, sub indrumarea lui Anton LaVey. Impactul este maxim, foarte multe celebrităţi, din diferite domenii venind să ia parte la slujbele de venerare sataniste, concomitent cu înfiinţarea unor “grote” sataniste pe întreg teritoriul Americii. Trei ani mai târziu, în 1965 ia naştere grupul “The Process Church of the final Judgement”, din care se va reclama câţiva ani mai târziu Charles Manson, iar în 1975 îşi face apariţia Templul lui Set - o grupare dizidenta a Bisericii lui Satan.
Dar chiar şi în cadrul unui asemenea avânt al satanismului popular, legitimarea nu se poate face decât prin raportarea la parametrii stabiliţi de elite. Astfel orice mişcare satanista va trebui să răspundă întrebării: este Satan un simbol al cultului omului sau un personaj real?