apologia plagiatului

Intr-o zi am citit pe net despre o apologie a plagiatului, scrisa de un francez cu nume de peste oceanic. In weekend am intrat intr-o librarie si am cumparat-o.

Era mica, blonda si dupa primele pagini parea sa aiba rasul voluptos al unei cadane. Valurile i le-am dat la o parte impudic, spre seara, la un meci de fotbal.

Barca juca bine, scrisul curgea usor, berea asemenea.

Furtul nu e o crima daca e facut bine, de un profesionist. Nu exista idei noi sau cuvinte noi a caror paternitate sa ne-o putem asuma. Originalitatea e doar inventia librarilor englezi si nu are nici o legatura cu arta, in speta literatura.

Anatole France, Dumas si Voltaire ii pasasera decisiv lui Hennig pentru un hat-trick de senzatie si nimeni nu putea anticipa ca autorul se va opri brusc, dupa primul mitan, va inlocui titularii si va pasa lejer de-a latul terenului, dorind sa pastreze rezultatul. Cei 40 de hoti pe care speram sa-i prind in fapt se evaporasera intr-o ceata densa.

Cu toate incercarile mele de a gandi problema romaneste : licente plagiate, doctorate plagiate, carti plagiate, carti scrise prost sau carti lipsite de actualitate... meciul devenise plictisitor.

Am vrut sa plec inainte de fluierul final, dar m-a coplesit un sentiment de rusine. Dadusem degeaba valurile la o parte.

P.S. : Jean-Luc Hennig "Apologia plagiatului" ed. Art 2009