darul lui Humboldt

"Si l’on veut parler de Dieu, il faut nécessairement parler de soi-même" et "toute manière de parler de Dieu, si elle était possible, devrait être en même temps une manière de parler de nous".
La inceput am vazut in aceste randuri ale lui R. Bultmann o noua maniera protestanta de a submina comuniunea Bisericii in favoarea individului :). Mai tarziu insa, rasfoind diverse bloguri crestine, nu numai ortodoxe, am inteles.
Am inteles cu tristete ca majoritatea teologilor ne repugna si discutiile despre Dumnezeu sunt rareori interesante pentru ca ne lipseste nu doar sentimentul sacrului ci si ceva de spus, ceva din noi, despre noi. Altceva in afara betiilor de sambata seara si a serviciului.
Si aici nu e vorba doar de o teologie a comunicarii, comuniunii sau a dialogului. E vorba de noi insine, care nu avem nimic de de daruit, nimic de spus. Si in plictiseala noastra de noi insine si de dumnezeul nostru mort, nu putem decat sa ne ascundem in spatele unor cuvinte. Cuvintele altora, darurile lor, pe care le mestecam lacomi, lasandu-le fara seva si fara inteles, transformandu-le in sabloane.
(Un fel de perfectionare a papucilor de guma si ridicare a lor la statutul de suprema descoperire tehnica, la care trebuie sa ne raportam de fiecare data.)
La sfarsit intrebarile nu mai au rost pentru ca se izbesc de sarcofagul de sticla in care ne-am inchis, folosindu-ne de ceilalti. De cei care au putut sa se infranga si sa se daruiasca, fara ca noi sa le dam nimic in schimb.
La sfarsit ne invartim in acelasi cerc desenat de altii.