Pe strazile prafuite se auzea tusind o motocicleta. Cainii incepusera si ei sa latre in urma. Nimic nu se misca in afara elicelor aerului conditionat.
Cu toate astea, era zgomot. Remarcabilul white noise, de care, imi povestise o prietena de mult, intr-o vara. O vara ciudata, asa cum erau verile lui Eliade.
Acum imi tiuiau urechile de pustiu si de ganduri. Refuzasem sa mai ascult muzica. Refuzasem orice fel de sunet care ar fi putut sa ma relaxeze. Intr-un fel, imi placea sa fiu intins la maxim si sa fumez tigara de la tigara.
Stateam acasa de doua zile si mai aveam inca o saptamana de concediu. O saptamana in care sa nu ma mai dau cu metroul. O saptamana in care sa ma crizez pana la capat, fara sa tulbur pe nimeni.
Interfonul suna din nou. Era pentru a doua oara azi. Idioti care incercau sa intre in bloc. N-am deschis. Am lasat receptorul sa atarne in gol. Macar asta micu’ sa fie solidar cu mine, mi-am spus