pustiul

Intr-o seara am plecat in cautarea ta Doamne. Am pribegit prin desert si nu erai acolo. Radeau si oasele tapilor morti de atat ispasire. Dar eu nu ma dadeam batut. Caci Iti simtisem degetul plin de sange pe varful urechii mele drepte. Ma consacrasei ca pe leviti. Stiam ca trebuie sa fii pe acolo. Toti cei din Oras stiau ca locuiesti in pustiu.
Un demon trist m-a sfatuit sa nu mai sug bolovanii. I se spuse lui odata ca nu se pot transforma in paine.
Si soarele m-a ars, Doamne, m-a ars pana la sange. Tie insa nu Ti pasa. Dar ma hotarasem sa Te astept.
Orasul plangea in departare dupa mine. Uneori dimineata ii auzeam vaietul vibrand in nisipul incins. Rugaciunile mi se opreau pe buze. Mainile tremurau, impletind cosul de nuiele. Aerul devenea tare si incapatanat. Ca Tine.
Imi alungam insa din minte orice lacrima si incercam sa ma gandesc la Tine. La ipostasusrile Tale, unite, nedespartite si totusi trei.
Noaptea tot desertul suspina. Gemea de pacatele noastre, ale celor rataciti acolo in cautarea Ta. Diavolii Tai ii loveau pe cei tineri, incercand sa-i omoare. Asa cum, de mult, Tu insuti incercasei sa-i ucizi pe Iacob si pe Moise. Pe mine insa, nu ma vizitau niciodata.
Si plangeam. Plangeam ca un copil. A doua zi, ma trezeam acoperit cu mana. Si mi se parea ca-n somn iti simtisem degetele prin par. Dar nu, nu erai tu. Erau Lilith si Azezel, cei care-mi vegheau somnul.
Dimineata o luam de la capat, impletind cosuri si gandidu-ma la Tine. Asteptand. Si zilele mergeau incet, fara sir, fara sfarsit, la fel ca vesnicia Ta. Ca inainte de a te hotari sa faci lumea.
Apoi, intr-o zi, le-ai spus tuturor ca am murit. Credeai ca n-o sa aflu, dar Pasarile cerului mi-au spus. Ele ma mangaiau intotdeauna. Invatasem sa citesc tristetile lor, din felul in care isi miscau aripile, acolo, in inalt. Ele ma iubeau si s-au mahnit.
Dar nu m-au mai cautat. Caci nimeni nu Te-a pus la indoiala. Te-au crezut pe Cuvant.
Doar noi doi stiam ca e un viclesug.
Am vrut sa merg in Oras sa le spun. Am vrut sa strig in vazduh. Dar, trecusera secole de cand te asteptam. Nu mai aveam nici glas, nici chip. Ajunsesem lut, fara suflare de viata.
Si atunci am inteles, dupa atatia ani, am inteles. Ca si Tu Ma dispretuiai. La fel ca toti cei de la Chilii. Si ei m-au dispretuit cand am venit aici de la Oras. M-au privit aspru si trist.
Poate pentru ca simteau ca n-o sa ma lasi sa mor, ca o sa uiti de mine in desert.
De data asta insa buzele mi s-au inclestat, pecetluite...de nisip. Nu mai pot.
Jur, pe acoperamantul picioarelor Tale, jur ca voi striga, daca nu mi Te arati. Voi striga, pana voi muri :
- Pentru ce Doamne m-ai insemnat...