tendinte

Pentru o istorie teologica a Bisericii rasaritene, ar trebui sa stabilim cateva jaloane.
Epoca persecutiilor, pana in secolul IV, care a insemnat delimitarea crestinismului, atat in raport cu iudaismul, cat si fata de sine insusi.
Edictul din Milan, care pune pe picior de egalitate noua religie cu religiile antice. Este perioada in care apare necesitatea crearii unui limbaj teologic propriu.
Cunctos populos al lui Teodosie cel Mare, prin care crestinismul castiga statutul de religie oficiala a Bisercii, este inceputul unei perioade in care gandirea teologica va prelua teme din filosofia greaca pe care le va adapta crestinismului si necesitatilor sociale. Spre exemplu tema Unului, izvorata din necesitatea unitatii credintei si implicit a Imperiului bizantin, dezbinat de sentimente nationale.
Un alt punct de cotitura in ortodoxie il va constitui Marea Schisma.
Din acel moment, sub presiunea sinoadelor unioniste, dar si a experientei nefericite a cruciadelor, centrul de greutate se va muta pe definirea negativa a ortodoxiei in raport cu catolicismul.
Dominatia - otomana sau ungara, a popoarelor ortodoxe din estul Europei va face sinonime natiunea si confesiunea. Asa incat teologia ortodoxa va deveni polul de afirmare a identitatii nationale. Spre deosebire de trecutul bizantin, in care era liantul pluralitatii.
In aceeasi cheie trebuie citite si "marturisirile de credinta" ale secolului XVII.
Sfarsitul dominatiei otomane, prin luptele de emancipare nationala, a insemnat o noua perioada de definire a teologiei ortodoxe. In care, desi scapata de pericolul dizolvarii, teologia Ortodoxa a continuat linia conservarii si a apologeticii, vorbind continuu de tezaurul patristic, care poate raspunde tuturor intrebarilor actuale. De la evolutionism pana la psihanaliza, toate se gasesc in scrierile Parintilor.
Nu as vrea sa ma hazardez in afirmatii referitoare la valoarea scrierilor patristice, ci doar sa remarc punctele slabe ale acestei intoarceri la izvoare.
In acest sens, fuga la umbra trecutului garantat lasa impresia unei lipse de argumente pertinente a ortodoxiei, cu atat mai mult cu cat nu se accepta remarcile critice la adresa textelor considerate definitorii sau a autorilor lor.
Trebuie inteles ca "Parintii" au scris pentru secolul in care au trait, exprimand realitatile lor, care oricat de asemanatoare ar fi, nu pot raspunde intrebarilor actuale. Si imi permit sa cred ca ganditori de talia lui Heidegger sau Derrida nu l-ar fi lasat rece pe Maxim Marturisitorul. La fel cum ar fi inteles ca metaforele agrare, dupa expresia unui teolog actual, nu mai corespund societatii industrializate si post moderne. Pentru ca suntem "oamenii timpului nostru" si ar fi absurd sa nu incercam sa-l intelegem pe Dumnezeu prin realitatile care ne compun existenta cotidiana.
In aceeasi tendinta a pasului inapoi se regaseste si discutia despre sensul originar al termenilor credintei. Acestia trebuie lustruiti, scapati de depunerile protestante sau catolice, pentru a putea ca pe baza lor sa regandim ortodoxia si implicit crestinismul adevarat.
Dar, in afara cercetatorului, pe cine mai intereseaza azi ca in original, in limba greaca, pacat desemna ratarea tintei ? Caci oricat mi s-ar povesti de catacombe, eu tot o sa raman in minte cu imaginea mareata a catedralei pe care tocmai am intalnit-o.
Si, nu in ultimul rand, prin aceasta strictete literala, nu riscam sa ne transformam in niste cabalisti, care interpreteaza litere si nu cuvinte ?