Giorgio Agamben nu un filosof la fel de cunoscut pentru romanul de rand ca Cioran sau Heiddeger, desi ar trebui invatat pe derost si recitat la serbarile scolare.
In Homo Sacer el incerca sa defineasca si sa transpuna in mod actual doua concepte cheie aparent nesemnificative, dar care ne rod in mod inconstient : starea de exceptie si homo sacer.
Derivata din paradoxul suveranitatii, suveranul aflandu-se deopotriva inauntrul si in afara ordinii juridice, starea de exceptie este o specie a excluderii, care se mentine in raport cu norma sub forma suspendarii. Sau altfel spus oricarei legi ii corespunde si o situatie exceptionala, aflata dincolo de ea si asupra careia nu poate decide decat suveranul, care prin insasi natura sa este atat in interiorul legii cat si deasupra ei.
Peste aceasta prima definitie Agamben o adauga pe cea a lui homo sacer, asa cum reieise din scrierile lu Festus : omul sacru este cel pe care poporul l-a judecat pentru un delict; sacrificarea lui nu este permisa, dar acela care il va ucide nu va fi judecat pentru homicid.
Aflat astfel intr-un raport de suspendare atat cu comunitatea, cat si cu zeii, omul sacru este cel a carui viata nu mai conteaza si asupra caruia poate sa fie exercitata judecata suverana exceptionala.
Doar asa se explica, sustine Agamben, holocaustul nazist, eugenia sau eutanasierea. Fiecare din aceste probleme avand de facto in spate problema exceptiei si a vietii care nu merita traita. Ceea ce ramane insa de dezbatut in actualitate este cine isi poate asuma rolul de suveran, adica rolul de a da exceptii si a stabili daca un om poate fi ucis fara a se considera homicid.
In primele doua exemple - holocaustul si eugenia - Hitler a fost cel care si-a asumat si totodata a fost investit cu puterea suverana, in cel de al doilea caz, cel al eutanasiei problema inca se dezbate, de cele mai multe ori exceptia fiind data de stiinta sau de umanitate, necesitatea de a se preleva organe pentru transplant.
In tara noastra suveranitatea este asumata in mod constant de fiecare in parte, ori de cate ori este necesar in raport cu o norma, fie ea sociala sau juridica.
Iar acest lucru este posibil pentru ca in decembrie 89 a fost instala o stare de exceptie, tranzitia, in cadrul careia intr-o prima faza Iliescu a fost cel care si-a asumat si a fost investit cu puterea suverana, el putand stabili care viata merita sa fie ucisa fara a se considera omucidere (uciderea lui Ceausescu de Craciun si mineriadele). Ulterior, intr-o a doua faza, cand credibilitatea lui a fost compromisa, dar starea de exceptie a ramas in vigoare in mentalul colectiv - ciorbea si guvernele ulterioare consolidand ideea tranzitiei, puterea suverana s-a fragmentat, fiecare cetatean al tarii considerand ca este dreptul lui de a decide asupra exceptiilor atat timp cat statul alimenteaza o starea anormala, iesita din comun.
Read more...
